Munca unei ștampile

     Muncesc zilnic şi nu e uşor. Am o grămadă de lucruri pe  cap amprentă. Ce vă miraţi aşa? Nu aţi mai văzut o ştampilă care să vorbească? Hei, luaţi-o uşor!  Toate au un început, inclusiv, viaţa mea.

   Era o zi obişnuită de primăvară… sau vară. În fine, nu asta contează, cert este că Colop a decis să apar pe lume. Tehnologia a făcut ca eu să am o formă, zic eu, destul de atrăgătoare. Capsatorul a încercat de nenumărate ori să îmi intre în grații. L-am respins. Nu am avut timp de relaţii. Muncesc mult şi rareori îmi mai rămâne timp pentru mine. Nu renunţă. Ieri mi-a zis că amprenta mea e specială, iar culoarea tuşierei este de un negru fermecător. L-am ignorat. Eram extenuată şi nu aveam chef să-l ascult. Oricum, a încercat de multe ori să cucerească ştampila carte de vizită şi nu i-a ieşit. Eu nu voi fi niciodată varianta a două pentru el. Statutul meu nu îmi permite să îmi calc pe orgoliu.

stampila-nou

    Notarul intră în birou cu o cafea în mână şi două hărtii peste care îşi aruncă ochii în grabă. Ştampila de birou sta relaxată în dulap, pesemne că s-a trezit şi că e pregătită pentru o nouă zi de muncă.

     -Bună dimineaţa, frumușico! Te-ai trezit? spune capsatorul, care fusese mai matinal.

      -Nu vezi că m-am trezit? Ce nu îţi e clar? răspunde ştampila, în timp ce este luată din dulap de notar.

  Capsatorul ştia că nu poate să o cucerească aşa uşor, dar perseverenţa lui era puternică.

   Ștamp! Ștamp! Ștamp! Ștamp! Ştampila lucra neîncetat. Legalizări de diplome, acte de proprietate şi multe alte hărtii treceau pe sub amprenta ei. Capsatorul îşi făcea şi el datoria, dar chiar dacă se plângea că lucrează mult, ştampila nu îl credea şi mereu avea impresia că el stă degeaba. Apropia foi într-un tot unitar, care îl fascina. Erau împrățișate şi îşi atingeau colţurile şi cuvintele. Era fericit, deoarece capsa ceea ce personaliza ştampila, fiind singura legătură pe care putea să o aibă cu ea. Pixul vedea că cei doi se ciondănesc tot timpul şi îi venea să îşi ia câmpii. Niciodată nu intervenea. Voia să îi lase să se descurce. Se calma când trebuia să facă o semnătură perfectă. Pe el munca îl relaxa şi îi plăcea la nebunie să arunce cuvinte pe o foaie, cuvinte care reprezentau cea mai importantă formă de identitate: semnătura. Mai scria date, adrese, nume, dar semnăturile erau preferatele lui şi se simţea mândru şi important de fiecare dată când le făcea.

    – Hmm, ce note mici la bacalaureat sunt pe diplomele ăstea. Parcă nici nu îmi vine să ştampilez copia legalizată. Dar trebuie să o fac. Asta-i meseria mea! se gândeşte ştampila.

    -Hei, accesorii de birou, cum merge treaba? E cam aglomeraţie pe aici! spune perforatorul, în timp ce aruncă o privire pe biroul încărcat cu zeci de dosare, hârtii, copii ale unor documente importante.

   -Este! Deja mă doare o plăcuță! Parcă ieri era mai linişte pe aici! spune ştampila.

   -Linişte! Vine o doamnă cu notarul! spune pixul.

   -Oricum nu ne aude nimeni. Oamenii nu aud ce spunem noi, râde capsatorul.

   Notarul se aşează pe scaun şi analizează nişte hârtii, în timp ce doamna îl priveşte. Apare şi un domn, care aduce câteva acte.

   – Ce vor? Ce vor? întreabă ştampila.

   – Taci, ștampilo, că nu aud nimic! răspunse perforatorul curios.

   Cei doi oameni care veniseră în biroul notarului formau un cuplu de 5 ani. Nu aveau copii, ci doar o casă construită după căsătorie. Voiau să divorţeze. Nimic nu îi mai lega, erau ca doi străini. Călătoriseră mult, aveau amintiri frumoase împreună, petreceri ale tinerilor, nuntă fastuoasă la care au invitat toţi prietenii. Dar nu mai aveau iubire. Nu doreau scandal şi mult tărăboi, ci un divorţ amiabil la notar.

    -Nuuuuu. Nu pot să fac asta! Nu pot să ştampilez un act de divorţ! strigă ştampila cu lacrimi în tuşieră.

    -Calmează-te! o îmbrăţişă capsatorul.

   Notarul lua ştampila în mâna, în timp ce citea actul. Ştampila îi căzu din mână. Notarul zâmbi şi îşi ceru scuze pentru neatenţie.

  -Nu a fost neatenţie, omule! Eu nu vreau să despart un cuplu. Rata divorţurilor e din ce în ce mai mare în România. Oamenii ăştia chiar nu se mai iubesc? Cum au putut să ajungă la un divorţ? strigă ştampila nervoasă.

  -Linişteşte-te! Asta e alegerea lor. Când doi oameni se iubesc, aleg să se căsătorească. Când nu se mai iubesc, aleg să divorţeze. Asta este cursul firesc al lucrurilor. Înţelege! spune capsatorul.

  -Eu vreau că oamenii să trăiască fericiţi, şi să se gândească bine cu cine se căsătoresc. Eu vreau să văd armonie în cuplu. Vreau să ştampilez un act de căsătorie, vreau să plâng de fericire pentru ei.

– Dar ei vor fi fericiţi, dacă se despart. Asta îşi doresc, adaugă capsatorul.

-Ştii, poate nu eşti cel mai rău capsator din lume, aşa cum îmi imaginăm. Eşti bun şi te gândeşti la fericirea lor, aşa cum ar trebui să mă gândesc şi eu. Îmi pare rău că ţi-am vorbit urat până acum şi îţi mulţumesc pentru tot.

 -Stai liniştită! Fă-ţi treaba cu încredere!

 Ştampila îşi lasă amprenta mândră şi apoi se întoarse la capsator. Îl privi cu atenţie şi îi şopti suav: Eşti drăguţ!

 -Doamne, sunt în sfârşit împreună! se gândi fericit pixul.

-De când aşteptam asta…În sfârşit s-a întâmplat! adăugă perforatorul.

P.S. Niciodată să nu spui niciodată!

colop

Articolul a fost scris pentru proba O zi din viaţă unei ştampile, din cadrul competiţiei SuperBlog 2016.

 

 

 

Reclame

Un gând despre “Munca unei ștampile

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s