Găteşte până oboseşte, e sprinten ca o albinuţă (să zicem), se taie la deget, dar nicio problemă. Casa e întreagă, bucătăria nu a explodat încă, ciorba clocoteşte pe foc, masa e plină cu legume şi gătitul e în toi. Nu ştiu ce i-a venit, dar nici nu mă gândesc să îl duc la doctor. E sănătos, nu are chiar nicio problemă, febră nu are. Găteşte. Chiar al naibii de bine. Şi pe deasupara îmi şi trimite poze pe chat cu operele gastronomice, multe chiar, parcă sugerându-mi subtil să le pun pe blog. Nu, nu sunt invidioasă. Tot eu sunt cea care întinde aluatul de pizza. Şi măcar îmi rămâne domeniul prăjiturilor neatins. Acolo nu se bagă şi nici nu îl las. Am ajuns în situația în care să îi dedic o postare pe blog. Şi nu pe orice temă, ci pe faptul că se ambiţionează să gătească nu ştiu ce specialităţi de rămâi mască, cu gura căscată gata să te îndopi. Dacă nu v-aţi prins încă despre cine e vorba, va zic că al meu Cătălin (my partner in crime) mă uimeşte pe zi ce trece. I s-a pus pata să inventeze reţete de sandvişuri cu ou, ardei copt şi alte minunăţii din astea. Şi credeţi-mă că o singură dată l-am luat la un târg gastronomic şi atunci s-a oprit fix la standul lui Dinescu care prepara live nu ştiu ce sandvişuri miraculoase. S-a holbat ce s-a holbat şi peste câteva zile, îl văd că vine la mine cu un sandviş cu nu ştiu ce tip de carne, cu ardei şi sosuri. Saţios, mare şi prăjit pe toate părţile, răsucit, învârtit, cu usturoi și condimente. Pff, ce să mai, i-am spus că e bun. Atât a trebuit să zic, că a continuat. Azi în loc de ustoroi, pune nu ştiu ce condiment, mâine în loc de carne pune cârnaţi şi tot aşa. Asta nu a fost tot. Am mers la restaurant şi nişte paste mi-au făcut cu ochiul. Le-am comandat. Erau paste la cuptor, paste care se pare i-au făcut şi lui cu ochiul pentru că nu a rezistat fără să guste. Nu trece mult timp şi îl văd că cumpără paste şi ce să vezi, le prepară la cuptor, exact ca la restaurant. E gurmand şi pofticios, ce pot să-i mai fac acum. Exact ca mine, simte mirosul de pizza de la o poştă şi doar îl aud că spune: Pizza nu ajunge în stomac, pizza ajunge în suflet. Îl cred pe cuvânt.
Acum nu îi mai place pizza de la restaurant, comentează, strâmbă din nas, cercetează pe Pinterest, pe Facebook şi doar îl văd că din trei reţete diferite, le combină și pregăteşte una, cu mult caşcaval. Atât de mult ţine la acest caşcaval încât face sandviş, pune caşcaval, face cartofi la cuptor, pune caşcaval, face paste, pune caşcaval. Şi nu-i bai. M-a molipsit și pe mine rău de tot. Mai am să fac ciorbă şi să pun caşcaval. Evident, nu încercaţi asta.
Azi, a gătit orez cu curry şi c-ţi picanţi, adică cârnaţi picanţi. E o prescurtare pe care a aflat-o nu ştiu de unde şi mi-o tot spune în ultimul timp.
Amelia 